Viaţa domnului Castravete in Marea Britanie

Articol publicat de Ionuţ Stănescu ionut.stanescu@adevarul.ro în ediţia online adevarul.ro din 10 Martie 2012

Un inginer român a descoperit fantoma unei căi ferate din Anglia şi a fost aclamat de presa britanică. Trenurile sunt marea lui dragoste, o pasiune stranie şi eliberatoare care, printr-o fenomenală coincidenţă, l-a ajutat să părăsească ţara în urmă cu 21 de ani. Mai vine în România doar ca turist, întotdeauna cu avionul.
Sorin Leonard Castravete, proprietar al site-ului castravete.ro, a povestit, pentru „Adevărul”, imprevizibila viaţă de care a avut parte până acum.

Sorin Leonard Castravete trăieşte în Anglia de 21 de ani. E inginer la calea ferată britanică – Network Rail, e căsătorit cu o româncă şi are doi copii. Cum a ajuns în ţinuturile din nordul Angliei? E o poveste veche, începută în labirintul metroului Bucureştean, seara, pe asfinţit, în ultima vară a regimului Ceauşescu.

1989 vara. Pe întuneric

Domnul Sorin Leonard Castravete (44 de ani) trăieşte în inima Insulei Britanice, în Barlby, o localitate cu un contur filiform, prinsă între întortocheatul râu Ouse şi o autostradă care leagă nordul ţării de sud. Barlby e un sătuc în comitatul North Yorkshire. Are puţin mai mult de trei mii de suflete şi se sprijină, cu drepturi egale oricărei alte localităţi, pe paralela de 53,5 de grade latitudine nordică, ca şi oraşele Hamburg, Minsk, Edmonton şi Leeds.
Nu contează, însă, prea mult, unde se găseşte Barlby, fiindcă domnul Castravete, acum, se află în tratative avansate pentru a-şi schimba locuinţa. A vândut-o deja pe cea veche şi, dacă vizionările pe care le tot face prin Yorkshire îl vor mulţumi, va achiziţiona una nouă. Dacă nu, va locui, o vreme, cu chirie, până va găsi o casă pe măsura aspiraţiilor sale estetice. Dar ce scriem noi aici?! Domnul Castravete a găsit deja o casă pe gusturile sale, în Gowdall, un cătun cu 300 de locuitori, la o aruncătură de băţ de Barlby.

Una dintre serile de vară ale lui 1989 l-a găsit pe Sorin Castravete la gura de metrou din Piaţa Unirii. Locuia, iar părinţii săi încă locuiesc, în cartierul Timpuri Noi, la doar o staţie depărtare. În loc să se întoarcă acasă pe jos – aşa cum obişnuia – un deget al mâinii lui Dumnezeu parcă l-a împins pe treptele abrupte ale metroului şi l-a apropiat de doi englezi. Atât de mult l-a apropiat, încât auzea tot ce-şi spuneau. Voiau să viziteze metroul, să se plimbe cu trenurile, dar, fiindu-le străin oraşul, le era teamă că n-ar mai găsi drumul înapoi la hotel. Domnul Castravete, stăpân pe limba engleză, pe care o vorbea de mic, de la trei ani, i-a abordat: „Vreţi să vedeţi metroul? Vi-l arăt eu!”. Vorbele acestea i-au schimbat destinul.

Turul subteran al Bucureştiului

Englezii au acceptat invitaţia, iar după trei ore de plimbare prin măruntaiele Bucureştiului, au ieşit la suprafaţă aproape prieteni. Ei – bucuroşi, nevenindu-le să creadă că-şi satisfăcuseră curiozitatea, iar Sorin Castravete – vesel, împlinit că-şi făcuse două cunoştinţe aproape exotice. Pe unul dintre ei îl chemea – n-o să uite niciodată, n-ar avea cum – Roy Stevens.

1989 vara. Poiana Braşov

Înainte să se despartă, englezii l-au întrebat dacă n-ar vrea să-i însoţească, în ziua următoare, la Poiana Braşov. Domnul Castravete n-a zis nu, dar n-a zis nici da. După aproape patruzeci de ore de ezitări, tăia defileul Văii Prahovei. Se îndrepta, ţintă, spre Poiana Braşov. A petrecut două zile frumoase alături de noii lui prieteni, iar la final s-a trezit invitat în Anglia. Mâna destinului continua să lucreze. Era o propunere serioasă, turiştii o formulaseră cu cel mai mare aplomb. În vara lui 1989, părea, însă, o glumă.

O pasiune neobişnuită

Să dăm timpul înapoi până în seara primei întâlniri! Ce căutaseră englezii în metroul din Bucureşti? Ce putea fi atât de interesant acolo? De ce ţinuseră morţiş să viziteze catacombele unui oraş întunecat? Pentru că – poate că o să vă mire – iubeau tot ceea ce e legat de căile ferate:  trenuri, vagoane, bilete, orare, mobilier şi orice altceva mai călătoreşte, încolonat, în spatele unei locomotive. În Anglia, sunt astfel de oameni. Există această pasiune. La despărţirea de englezi, domnul Castravete le-a făcut cadou un mers al trenurilor pe româneşte, cumpărat de la ghişeul gării. A fost un dar extrem de apreciat.

1990. Gustul libertăţii, gustul sindicatului

Când a izbucnit revoluţia, Sorin Leonard Castravete era student în anul doi la Facultatea de Construcţii din Bucureşti. Frecventa cursurile serale. Mânat de explozia de libertate din primele luni ale lui 1990, s-a implicat până la gât în sindicalism şi a abandonat şcoala. Lupta, organiza, planifica, dar, până la urmă, destul de repede, s-a blazat. A simţit că lucrurile au pornit într-o direcţie greşită încă de la mintingul Mazilu-Iliescu, din 28 ianuarie 1990. La mineriade, presentimentul i s-a transformat în convingere. În câteva luni, speranţele pentru o lume mai bună i s-au năruit. Atunci, a luat hotărârea să plece din ţară. Sosise timpul să răspundă invitaţiei făcute de englezi.

Zbor cu avionul lui Ceauşescu

Domnul Castravete a părăsit România exact în ziua în care Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 73 de ani. Pe 26 ianuarie 1991. Nu cu un avion oarecare, ci exact cu fosta navă a dictatorului. Un BAC 1-11, care fusese, între timp, integrat în flota civilă şi care, în câteva ore, l-a aşezat, în siguranţă, pe un aeroport de lângă Londra.Avea 23 de ani. De aici începe a doua parte a vieţii lui Sorin Leonard Castravete.

Anglia, Anglia

Debarcat în Marea Britanie, domnul Castravete i-a vizitat pe cei doi prieteni. L-au primit cu braţele deschise şi l-au adăpostit, pe rând, în caselele lor. Roy Stevens i-a găsit găzdă în Newcastle, iar Sorin Leonard –  independent, adaptându-se, trebuind să se întreţină – şi-a luat serviciu la un takeaway (cum li se spune fastfood-urilor în Anglia). Lucra, suplimentar, la o parohie baptistă, iar când viaţa i-a cerut şi mai mulţi bani,  s-a angajat la încă un takeaway şi – ultima improvizaţie dintre toate – la un bijutier pe care-l ajuta să-şi pună ordine în facturi. 

Primul serviciu serios

A trebuit să treacă trei ani, să vină 1994, ca să aibă un serviciu mai acătării: funcţionar la Health Benefits Division din Newcastle, o instituţie de stat – un fel de centru naţional de ajutor social – care evaluează dacă un cetăţean e îndreptăţit să primească servicii medicale gratuite. Între timp, Sorin Castravete se însurase cu o femeie persană, devenise cetăţean britanic şi obţinuse dreptul la studii universitare plătite de stat. A urmat facultatea de construcţii la Newcastle şi a absolvit-o în 2000. Atunci, în 2000, deja divorţase de soţia cu rădăcini iraniene.

Cum a urcat pe scara socială

Domnul Castravete este un inginer talentat. Încă de la absolvirea facultăţii, firmele l-au curtat, care mai de care, dar el le-a spus tuturor celor care îi cereau serviciile că nu, nu este interesat să li-i se ofere oricum: „Îmi pare rău, dar eu vreau să lucrez doar pentru căile ferate”. Este, astăzi – ca şi englezii întâlniţi la metrou, în 1989, vara – îndrăgostit lulea de trenuri. Nu există, în inima lui, o altă opţiune decât păienjenişul feroviar al Angliei. Nu se poate vedea făcând altceva. A lucrat în Leeds, la departamentul de cale ferată al unei firme de consultanţă, şi, purtat de job, a ajuns să muncească în oraşul York – unde, după câţiva ani, s-a şi mutat. Nu chiar în York, însă, ci cu 12 mile mai la sud, în sătucul Barlby, pe care astăzi, cu căţel şi cu purcel, se pregăteşte să-l părăsească. Anul acesta se împlinesc şapte ani de când s-a angajat la „Network Rail” – operatorul căilor ferate engleze. „Mă duc la serviciu să iau bani pentru hobby-ul meu”, spune, senin, domnul Castravete.

Moartea lui Roy şi o mare surpriză

Este un hobby înrobitor acesta. Un hobby a cărui faţă, mereu schimbătoare, se arată, pe neaşteptate, în viaţa oamenilor. Când a murit Roy Stevens, binefăcătorul lui Sorin Leonard Castravete, familia a aflat un lucru uluitor: Roy era proprietarul a două bătrâne locomotive. Le cumpărase de la casare, le botezase cu numele fiicelor sale, Helen şi Katherine, le reparase şi le donase unei asociaţii care le plimbă pe nişte şine scoase din funcţiune, destinate doar călătoriilor de agrement.

Descoperirile lui Castravete pe tărâm britanic

Este un hobby în cartea căruia şi domnul Castravete a scris o pagină deloc de neglijat. Acum doi ani, a cartografiat, pe distanţa de 12 mile dintre orăşelele Goole şi Selby (comitatul York), o cale ferată uitată, căzută în amnezia generală. Un drum de fier inaugurat în 1912 şi desfiinţat în 1964, pentru care a găsit hărţi, orare şi fotografii de epocă, încă de acum o sută de ani. Presa locală n-a rămas impasibilă în faţa acestei performanţe, iar publicaţia Selby Post i-a dedicat, pe 5 august 2010, un articol de mari dimensiuni intitulat „Căi ferate demult pierdute supravieţuiesc în memorie”. A fost un text de interes, iar ziarul Goole Times, din acelaşi trust de presă, l-a reluat două luni mai târziu, în octombrie. Acolo, „Mr. Castravete” declara reporterilor: „Aceste căi ferate au dispărut, dar ne-au transmis cărări pentru promenade şi rute pentru călătoriile cu bicicleta – o adevărată moştenire”. 

În lumina rampei

Acestea nu au fost singurele ocazii când presa britanică şi-a apropiat felinarul de chipul lui Sorin Leonard Castravete. Tot în 2010, ziariştii l-au surpins la Festivalul Berii din Selby. Era într-un grup de prieteni, ţinea un ţap de bere în mână şi râdea mânzeşte. L-au fotografiat şi l-au dat din nou la ziar. Domnul Castravete a consemnat această întâmplare în felul următor „împreună cu nişte prieteni localnici, am participat la al optulea Festival al Berii din Selby (…) Reporterul de la ziarul local „Selby Times” era în zonă şi ne-a surprins <<asupra faptei>>”.

Sorin Leonard Castravete:

Are doi copii, botezaţi Filip (12 ani) şi Alexander (5 ani).

E căsătorit cu o româncă, pe nume Luminiţa (40 de ani), medic – mare admiratoare a Angelei Gheorghiu. 

A făcut treapta întâi la Liceul „I. L. Caragiale” (1984)  şi treapta a doua la Liceul „Ion Creangă” (1986).

Are o mamă de confesiune baptistă.

Nu a putut să participe la funeraliile binefăcătorului său, Roy Stevens. Era în România, îşi vizita părinţii.

A mâncat prima oară miel muşcând din kebabul unui takeaway arăbesc.

A devenit, după doar un an petrecut la Health Benefits Division din Newcastle, coordonatorul a cinci subalterni.

Preferă localităţile mici. I-au ajuns cei 23 de ani trăiţi în Bucureşti.

Nu a vizitat niciodată SUA şi nici nu le va vizita vreodată. Din principiu.

A scăpat neatins de criza economică. Singura consecinţă a recesiunii: în şapte luni, cât şi-a ţinut la vânzare casa din Barlby, doar patru familii s-au arătat interesate să cumpere.

Exclude ideea întoarcerii în România.

Se simte cu adevărat acasă în Yorkshire.

CASTRAVETE.RO, acasă, în lumea virtuală

În ianuarie 2009, Sorin Leonard Castravete a pus pe roţi un proiect foarte important din viaţa sa: site-ul castravete.ro. Un mic corp ceresc, în galaxia Internetului, pe care s-au refugiat cei patru membri ai familiei şi pe care, desigur, şi-a găsit găzduire și idila aprinsă dintre domnul Castravete şi căile ferate. Aici, Sorin adună filmuleţe cu locomotive vechi, ieşite la paradă pe drumurile de fier ale Marii Britanii, clipuri de la aniversările care îi înveselesc căminul din Barlby, fişele şcolare ale băiatului cel mare, aici stivuieşte fotografii făcute în întreaga Europă şi tot aici speră să aibă loc şi rendez-vous-ul tuturor colegilor săi din promoţia ’86 a Liceului „Ion Creangă”. Vizitaţi castravete.ro sau scrieţi-i autorului, la sorin@castravete.ro! Încercaţi să vizitaţi creanga86.ro! Surpriză, tot pe castravete.ro veţi fi conduşi! Tot pe acest special latifundiu al Internetului poate fi văzută şi casa din Barlby, căreia domnul Castravete tocmai se pregăteşte să-i întoarcă spatele: o clădire din cărămidă roşie, cu etaj mansardat şi verandă închisă cu geamuri termopan. Sorin Leonard a găsit-o pe Google Earth, s-a apropiat de ea cu lupa satelitului şi, când a ajuns exact deasupra, a înţepat-o cu un bold roşu. Să vadă toată lumea că el trăieşte acolo.

România: de 333 de ori Castravete

Potrivit biroului de presă al Ministerului de Interne, între graniţele ţării noastre există 333 de persoane pe care le cheamă Castravete. Experienţa de viaţă îi spune lui Sorin Leonard că în România sunt numai două regiuni unde există acest extrem de rar nume: una e în Dolj, iar alta e în Buzău. Cum a ajuns la această concluzie, de unde poate şti această informaţie? Pe ce se bazează? Într-o seară, demult, când lua masa la un restaurant din Capitală, soarta l-a aşezat lângă cineva pe care tot Castravete îl chema. „Faceţi mişto de mine?!”, i-a zis Sorin Leonard, după ce l-a auzit prezentându-se, contrariat de nemaipomenita coincidenţă. Nu, nu făcea – cum să facă mişto? – dar domnul Castravete l-a crezut abia după ce, de comun acord, şi-au scos buletinele de identitate şi le-au aşezat, unul lângă altul, confruntându-le, pe tăblia mesei. Da, amândoi erau Castravete! Străinul venea din Craiova. Sorin Leonard îşi trage rădăcinile din Buzău. După câteva cercetări ulterioare, Sorin a ajuns la convingerea că acestea sunt unicele două bazine naţionale ale numelui de Castravete. A vorbit, în cursul acestei minuţioase documentări, chiar şi cu un anume Ştefan Castravete, inginer mecanic ajuns în zona Marilor Lacuri din America, dar de obârşie – confirmare a tezei pe care Sorin o îmbrăţişează – din vecinătatea Craiovei.

Despre o pasiune englezească: „rail enthusiasts” şi „railroadiana”

Pasiunea lui Roy Stevens pentru căile ferate – care l-a făcut să coboare în subteranele metroului bucureştean şi, cu voia destinului, să-l întâlnească pe Sorin Castravete, în vara lui 1989 – e un hobby foarte răspândit în Marea Britanie. Pentru a-i desemna pe cei cu această pasiune există o multitudine de expresii, în funcţie de regiunile ţării şi de tuşele care particularizează hobby-ul fiecăruia: „railway enthusiast”, „railfan”, „rail buff”, „gricer”, „trainspotter”, „basher”, „anorak” etc.

Dintre excentricităţile de care poate da dovadă un „railway enthusiast”:

• Ambiţia să parcurgă absolut toate rutele feroviare de la el din ţară – inclusiv pe cele destinate marfarelor, inaccesibile trenurilor de călători;
• Fascinaţia de a călători, pentru sute de mile, sub cerul liber, pe micuţa punte din spatele ultimului vagon al trenului;
• Visul să intre, chiar şi preţ de câteva minute, în cabina mecanicului de locomotivă;
• Dorinţa să caute, ca un arheolog, traseele pierdute ale unor căi ferate desfiinţate;
• Curiozitatea să identifice gări părăsite, tuneluri şi poduri feroviare scoase din uz;
• Ambiţia să circule pe toate liniile de tramvai şi de metrou dintr-un oraş – şi să studieze îndeaproape toate staţiile şi refugiile de călători ale unei reţele de transport în comun.

Obiectele colecţionate de iubitorii căilor ferate se numesc „railroadiana”. Volume inactuale din mersul trenurilor, bilete de tren compostate, veselă folosită la vagoanele restaurant, plăcuţe de înmatriculare, mobilier din compartimente sau chiar locomotive propriu-zise, de felul celor cumpărate de Roy Stevens, odată ajunse în posesia unui „railway enthusiast”, se numesc, generic, „railroadiana”. Domnul Castravete concluzionează: „Aici, în Anglia, se află originea trenurilor. Aici este casa lor. Pentru englezi, calea ferată e la fel de importantă ca şi Shakespeare”.