Pozele şi povestirea aparţin lui Doru Iancu, cu care am avut privilegiul de a efectua această excursie de neuitat. Acum puteţi citi şi un articol al lui Doru, publicat pe paginile Munţii Carpaţi.

ZIUA PLECĂRII

După cum povesteşte Doru, cam aşa a început, într-o seară de Septembrie din 1990, aventura noastră Bănăţeană.

“Am acceptat rapid propunerea ta (când ai venit cu Antonio la mine) să mergem în Munţii Aninei. După un “plan minuţios” iată-ne în gară; sau mai corect spus, pe mine, cu tot bagajul şi cu două bilete de tren. În jurul orei 23:00, cu 5 minute înainte de plecarea trenului mă tot intrebam ce este cu tine şi ce voi face eu singur, cu două bilete pentru că oricum singur nu plecam (avea farmec şi lipsa telefoanelor mobile). Şi … salvare! Ai apărut. La urcarea în tren, ţin minte, ne-am mirat fiecare de rucsacul celuilalt: al tău era aproape gol; parcă “fugisei” de acasă şi nu luasei decât un trening de dormit, sacul de dormit, două săpunuri mari, şase ouă fierte (în suport special de plastic, pentru ouă), periuţa şi pasta de dinţi, un prosop, cartea din colecţia Munţii Noştrii cu Aninei, o jumătate de pachet de ţigări şi … cam atât. Eu aveam restul: cortul (5kg), cuţit, lanternă şi pentru tine, baterii de rezervă (8), sac de dormit, aparatul foto, mâncare (+ pâine + carne crudă congelată), trusa de ras, trusa medicală, trusa de mărunţisuri (ace siguranţă, trusă cusut, bec rezervă lanternă, chibrit, săpun, spirt solid etc.), cordelină şi altele de care nu-mi mai amintesc (bidon de apă, pahar, tacâmuri). Şi după un şuierat prelung trenul a plecat spre Reşiţa.”

ZIUA 1

“După o noapte de mers ne-am trezit şi la propriu şi la figurat în Reşiţa, de unde am luat un autobuz spre Caraşova, localitatea de unde începeam să urcăm prin Cheile Caraşului. În Caraşova am mâncat ouăle de la tine şi am împărţit bagajul, apoi am plecat la drum. Începea excursia visată de tine.”

“În scurt timp am întâlnit Peştera Liliecilor, pe care am vizitat-o. Foarte frumoasă şi cu … mulţi lilieci (care nu ne-au “întâmpinat” de la intrare şi chiar ne întrebam: oare numele îi vine de la faptul că în trecut au existat mulţi lilieci, că acum nu mai erau?!). Dar mai târziu nu mai nimeream să ne punem mai repede ceva pe cap. Aici am făcut şi primele poze. După vizitare ne-am chinuit să coborâm peretele vertical de la intrare (ieşire) care avea circa 8-10 metri şi am plecat mai departe.”

Peştera Liliecilor

“Am trecut pe lângă Peştera de Sub Cetate II, dar nu am găsit-o. Am urmat şerpuirea potecii prin Cheile Caraşului până la locul numit “La Prolaz”, unde a trebuit să trecem apa. Îţi mai aduci aminte cum? Vezi în poze.”

“La Prolaz”

“A urmat un urcuş mai greu, unde pe alocuri am “cuplat 4X4”, dar, din fericire nu a durat decât 15-30 minute şi am ajuns în Podişul Iabalcei, unde am traversat o livadă de pruni. Aproape de ieşire am fost văzuţi de un câine care era cu nişte oi la păşune şi a lătrat şi a alergat şi a lătrat şi a alergat şi apoi iar a lătrat şi a alergat, a lătrat şi a alergat până a ajuns la 10 metri de noi, unde s-a oprit (şi ne-a venit şi noua inima la loc). I-am dat biscuiţi şi ne-am împrietenit atât de mult încât am făcut şi poze împreună.”

Podişul Iabalcei

“Ne-am luat rămas bun şi am plecat mai departe. Dupa-amiază, târziu, am ajuns la Cantonul Silvic Comarnic unde doream să punem cortul, dar până la urmă am dormit în canton. Cu puţin timp înainte de a ajunge la canton ne-am întâlnit cu un grup de turişti care ne-au spus pe unde e drumul spre Peştera Emil Racoviţă. Am fript carnea, care între timp se dezgheţase, am mâncat, ne-am spălat şi … nu ne-am culcat. Am plecat la prins peşte cu lanterna în pârâul din apropiere cu puştiul de la canton. Nu mai ştiu dacă am prins, probabil 1-2. Avea o furcă făcută dintr-un băţ de un metru, cu două cuie la unul din capete. După partida de pescuit am băut un lapte fiert şi ne-am culcat.”

ZIUA 2

Peştera Emil Racoviţă

“Ei bine, ziua a doua a fost mult diferită de prima pentru că nu am mers aşa mult. După ce ne-am trezit, am plecat cu nerăbdare la Peştera Emil Racoviţă, care era relativ aproape, circa o oră de mers prin pădure şi cred că tot pe malul râului Caraş. Această peşteră, parcă mai scurtă decât Peştera Liliecilor, dar parcă mai frumoasă, mi-a plăcut foarte mult. A fost mai “cochetă”, mai sălbatică, sau doar cu mai multe formaţiuni, nu ştiu exact, dar mi-a plăcut foarte mult (până acum).”

Peştera Comarnic

“După vizitare, poze şi comentarii, ne-am întors la canton. Doream să vizităm şi Peştera Comarnic, dar ghidul era plecat acasă, în localitatea de baştină. Salvarea a venit tot de la puştiul de la canton: ne-a condus în peşteră după ce a scos din balamale uşa de la cabana ghidului pentru a lua cheia şi două lămpi cu carbid. Şi a început aventura. Am început vizitarea celei mai lungi peşteri văzută până acum (cred). Puţin după intrare, una dintre lămpi nu a mai funcţionat şi am abandonat-o, urmând să o recuperăm la întoarcere. Am mers prin mai multe galerii şi în final am ajuns la un mic lac (sifon) unde puştiul care ne conducea a prins câtiva raci pe care i-am fiert seara şi i-am mâncat (era prima oară cand mâncam eu raci, am mai mâncat de atunci de mai multe ori, dar niciodată nu au fost la fel de buni; poate a contat şi apa). Ţin minte că, în capătul peşterii, puştiul şi-a adus aminte că trebuie să adune vitele (era târziu şi se însera) şi ne-am întors foarte repede. Pe unde ne permitea terenul am fugit şi tot am făcut 30 minute până la ieşire.”

“Seara, bunica puştiului ne-a fiert racii şi am mâncat. Parcă am mai mâncat şi o mâncare de cartofi, dacă nu seara, atunci în cursul zilei. Şi s-a terminat şi ziua a doua.”

ZIUA 3

“Şi ziua a treia a fost un pic diferită. Din punct de vedere meteorologic. Dacă seara anterioară cerul era plin de stele (chiar ne-am uitat la el şi l-am remarcat), acum ploua “mocăneşte”. Şi noi trebuia să plecăm. Şi am plecat. Pe ploaie. Dar după ce am achitat 200 lei pentru cazare şi mâncare. Ţin minte că noi i-am dat pliculeţe de ceai puştiului de la canton, iar el ne dădea lapte. Norocul nostru că nu a plouat foarte mult. Nici cu pozele nu ne-am prea omorât.”

“O porţiune din drum am mers pe un fost terasament de cale ferată, cred că mocăniţă. Din loc în loc mai găseam câte o traversă sau câte o bucată de şină parcă uitate de vreme, parcă din altă lume. Am trecut pe lângă Peştera Popovăţ, pe care nu am putut să o vizităm, pentru că era uşa încuiată. Dar ca să nu ratăm de tot ziua, am vizitat Peşterile de la Haldină.”

Peşterile de la Haldină

“Apoi am trecut pe lângă staţiunea Mărghitaş, am “ratat” Peştera Mărghitaş şi am ajuns în Anina (un orăşel minier care pe fiecere stradă aveau altă arhitectură casele, dar toate la fel, aşa zise colonii), unde doream să dormim. Dar singurul hotel din localitate era în renovare aşa că am plecat mai departe. Am luat un autobuz până în Steierdorf (fostă localitate de sine stătătoare, acum cartier al Aninei), dorind să ajungem la marginea oraşului, unde urma să punem cortul. Dar nu am găsit un loc de pus cortul şi ne-am hotărât să mergem mai departe, în Bozovici. Norocul ne-a surâs dupa circa 30 minute, când a oprit o maşină şi ne-a luat. Am stat cam înghesuiţi patru persoane în spate, dar nu aveam de ales: se făcuse târziu şi doream să ne cazăm mai repede. Am fost “debarcaţi” de şofer în Bozovici, în faţa hotelului Miniş (aşa se numeşte piaţa lângă care stau acum). Mic şi cochet orăşelul, mic şi cochet şi hotelul.”

“Ei, de aici începe aventura … Obosiţi, sătui de mers prin ploaie, doream să ne cazăm mai repede, să facem un duş, să mâncăm ceva şi să ne culcăm. Dar stupoare, ni s-a spus că nu mai sunt camere libere. Nu ne-a venit să credem şi am insistat. Şi iar am insistat. Ne şi vedeam dormind pe fotoliile din hol de la recepţie. Într-un final, receptionerul ne-a spus că ar mai fi o cameră liberă, dar că nu are becuri şi că nu poate să ne-o dea, să nu apară ca element negativ în revista România Pitorească. Şi iar am insistat. Şi după multe alte insistenţe, am primit-o în sfârşit, evident cu promisiuni din partea noastră că nu va apărea în România Pitorească. Am urcat fericiţi în cameră, am făcut câte un duş cu apă rece (că nu era caldă), iar eu m-am bărbierit la lumina lanternei. Între timp, tu ai coborât să cumperi pâine, ca să mâncăm ceva. Te-ai întors cu vestea că ai găsit pâine dar şi să coborâm la restaurant să mâncăm. O veste proastă, pentru că nu aveam prea mulţi bani la noi. Am coborât, i-am mulţumit recepţionerului pentru cazare şi la întrebarea lui “cum ne simţim”, i-am răspuns: excelent, am făcut chiar şi câte un duş. A rămas uimit, ştiind că nu aveam lumină şi apă caldă. Am cumpărat pâinea (o pâine rotundă, mare şi gustoasă) şi o doamnă (care ulterior aveam să aflăm că o cheamă Vichi şi este şefa de restaurant) ne-a condus în bar (care era închis) pentru că restaurantul era plin şi rezervat. Ne-a spus să aşteptăm puţin şi, după 15 minute, ne-am trezit pe masă cu un bol plin cu supă ardelenească (supă de pasăre fără carne şi cu mulţi tăiţei). Am mâncat câte două porţii că de, ne era foame. Au urmat apoi sarmale cât pumnul de mari şi un platou oval, uriaş, plin cu fripturi: ceafă, cotlet, muşchi, pulpă şi ce-o mai fi avut porcul ăla. Şi bere. Şi dacă crezi că asta a fost totul, te înşeli: desertul a fost compus din două platouri mari cu prăjituri de casă, vreo 5-6 feluri sau poate mai multe. Îmi amintesc că atunci când am vrut să mă scol de pe scaun nu am putut; mâncasem foarte mult. La sfârşit am cerut nota de plată (cu frică) şi stupoare, doamnna Vichi şi-a cerut scuze că trebuie să ne ia banii pe bere. Şi atât. Restul, din partea casei (am aflat ulterior, sau am bănuit, că luase mâncare de la cei care organizaseră masa in restaurant).”

ZIUA 4

“Dimineaţă ne-am sculat “devreme”, pe la 11-12 şi, băieţi finuţi, din capitală, cu mult respect şi ruşine am întrebat dacă putem să mai mâncăm şi noi ceva. Mai erau doar sarmale şi nu la discreţie, ci doar 2-3 pentru fiecare. Dar tot gratis. Şi suficiente. Înainte de plecare am dorit să cumpărăm 4 sticle cu bere, dar nu ni s-au dat pentru că nu aveam sticle la schimb. Tot doamna Vichi ne-a salvat. Ne-a dus într-o curte interioară plină cu sticle şi ne-a spus să luăm câte dorim. Am luat 4, pentru că trebuia să le cărăm în spate. Ce faţă a făcut vânzătoarea când ne-am dus după 5 minute cu sticle la schimb! I-am dat doamnei Vichi (cu greu a primit) un săpun de la tine şi o ciocolată mare de la mine drept mulţumire.”

“Pe la 13:00 am plecat spre Cheile Nerei. Am mers pe jos circa 15-30 minute până la o intersecţie de drumuri unde am făcut autostopul. Cât am aşteptat o maşină, am furat (vai, ce urât) 4-5 ştiuleţi de porumb. După o aşteptare mai lungă, în sfârşit ne-a luat un camion şi ne-a dus până în Şopotul Nou.”

“Ne-am continuat drumul pe jos spre Cheile Nerei şi ne-am oprit într-o poieniţă lângă o casă izolată unde am copt porumbul (ce probleme am avut cu localnicul de la acea casă care credea că am furat porumbul de la el!), am mâncat şi am băut o ţuică bună pe care cred că am cumpărat-o din Steierdorf. A fost a patra noapte pe munte, dar prima în cort.”

Trecere Peste Râul Nera

Poiana Meliugului

ZIUA 5

“Foarte multe despre zilele 5 şi 6 nu mai îmi amintesc. După ce am plecat din Poiana Meliugului, unde am înoptat, ne-am întâlnit, la 10 minute de mers, cu un grup mai numeros, care aveau tabăra într-o poiană mai mare şi frumoasă. Ne-au invitat la masă şi noi, băieti finuţi, din capitală, cu mult respect si ruşine, am … acceptat.”

“Apoi ne-am continuat drumul prin chei până la cantonul Damian, unde am înoptat. Am întâlnit Peştera şi Lacul Dracului si Peştera Boilor, pe care am vizitat-o.”

Peştera şi Lacul Dracului

Peştera Boilor

Cheile Nerei

ZIUA 6

“De la cantonul Damian, tot prin chei, am ajuns la Sasca Montană şi Sasca Română, apoi, schimbând vreo 3 autobuze şi 2 trenuri (sau invers?), am ajuns în Hunedoara, la o oră extrem de matinală ca să NU STRIGĂM PE LA GEAMURI. Dar tu ai făcut-o. Şi de aici începe o altă poveste de 5 zile, cu cort pe malul lacului Cinciş, cu castele (zâne şi feţi frumoşi), cu pescuit, cu săpat de gropi, cu arici şi poate multe altele.”